„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară


locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

duminică, 26 octombrie 2014

INTERVIURI RO KU (III) CFC cu MIHAIL BURAGA





Mihail Buraga - Născut în Suceava la 1 Mai 1973, crescut la Gura Humorului până în 1992 (un orășel minunat, înconjurat de dealuri împădurite); scăpat dintr-un liceu industrial am ajuns în capitala unde locuiesc și în prezent; am absolvit Facultatea de Istorie a Universității din București; muncesc dintotdeauna în: vânzări, marketing și dezvoltare în aceste direcții.

1. Cum te-ai apropiat de acest gen de poezie? De câtă vreme scrii haiku? 
Am luat contact cu poemele haiku într-un mod întâmplător, răsfoind prin anii ‘80 o broșură de prezentare a expoziției unui grafician de carte (domnul Emil Chendea – Galeriile <<Filo>> Cluj-Napoca 1976). Acolo erau câteva exemple de haiku-uri din doua carți illustrate de dumnealui: <<Din lirica Japoneză>>, Editura Univers 1970 și <<Haiku – Antologie Niponă>>, Editura Albatros 1974.
Așa ajuns să citesc pentru prima oară (fără să știu cine sunt și ce reprezintă in literatură), trei kaiku-uri scrise de maeștrii: Șokan, Shiki și Buson – trei texte minuscule care au avut un impact major asupra mea.  Îmi aduc aminte că m-a impresionat modul succinct și enigmatic al acelor poeme, care reușeau totuși să transmită atât de mult.
Apoi m-am întâlnit cu câteva scrieri similare ca formă aparținându-i lui Nichita Stănescu și … așa le-am dat de gust; un mod laconic de a spune lucruri într-o formă poetică, asta erau haiku-urile pentru mine în adolescență - și un mod la îndemână de a intriga poetele din liceu.
Nu am avut o continuitate în a le scrie până prin 2009 când am făcut un blog (încă mă mai credeam exotic, nu știam de existența vreunei comunități de autori), în care postam când și când. Abia prin 2012 am început să citesc pe internet despre forma clasică a haiku-ului, să înțeleg ce e kigo-ul, să mă intrige la început forma cazonă a 5-7-5-ului (haiku-rile traduse la noi evident că nu o respectau iar asta crea confuzie).
Și cam atât - din 2013 am început să mă maturizez în breaslă prin participări la kukai și la concursuri.
 
2. Cine/ce te-a ajutat să-i înțelegi mai bine esenţa?
Pe lângă cele de mai sus, îi datorez aprecieri în privință înțelegerii mai depline a ceea ce înseamnă haiku / senryu și a mediului scriitorilor de gen de la noi domnului Corneliu Traian Atanasiu, atât din discuții directe cât și prin scrierile și comentariile dumnealui - o foarte mare contribuție în acest sens, prin atenția constantă pe care o presupune, o are existența Romanian Kukai, al cărui initiator este tot dumnealui, kukai pe care îl consider cel mai frumos concurs de haiku la care particip.

3. Ai urmat nişte modele care ţi s-au părut demne de luat în seamă? Te-a ghidat cineva?
Da, nu pot să nu menționez aici “Abecedarul lui Henri Brunel <<Haiku înțelepciune sau nebunie?>> apărut la Editura PRO în 2007, o carte rară (prin prisma faptului că a fost prima lucrare de acest fel - didactică - întâlnită de mine în limbă română), carte pe care am citit-o și recitit-o de multe ori; un autor care m-a făcut să înțeleg că haiku-ul este mai mult decât “trei versuri scurte și care mi-a dezvoltat apetitul pentru acest gen poetic.

Mai am foarte mult de citit și de observant însă și mă bucură că am de la cine sa învață, un argument în acest sens fiind cartea domnului Traian Atanasiu <<Mulcom picurând>>, aparut la Editura PIM din Iaşi in 2013, alături de creațiile celorlați colegi de la Romanian Kukai unde puterea exemplului fiecăruia dintre ei, lună de lună, formează o școală de neînlocuit.

4. Ce alt gen de poezie mai abordezi? Ce părere ai despre lirica japoneză comparativ cu cea occidentală?
Rareori mai evadez și în “poezia contemporana” așa cum făceam în liceu, într-un stil liber, scăpat de regulile pe care le presupune disciplina savuroasă a unui haiku, iar când o fac, e mai mult o bucurie si o relaxare, fără ambiții de “opera poetica.

În ce privește a doua parte a întrebării, ar fi un tupeu fantastic din partea mea să îmi permit comparații între cele două lumi poetice - îmi pare rău dacă dezamăgesc însă în afară unor generalități nu am cultură necesară unui astfel de demers.
Îmi sunt însă foarte simpatici japonezii prin modul lor poetic succint, aluziv și am să îmi argumentez spusa prin poemul de mai jos, care îmi e foarte drag:

DUPĂ SĂRUT

- Dormi?
- Nu – zise ea.

În mai,
O amiază
Între flori

În soare
pe pajiștea de la marginea lacului:
- Aș putea să mor cu ochii inchiși acum,
Spuse ea.

autor: Miki Rofu

5. Ai luat locul I la concursul lunii noiembrie 2013 cu un poem foarte reușit (viață de paznic -/ semințele de bostan /măsoară timpul). Ne poți spune ce/cine anume te-a inspirat, cum ai reuşit să scrii un haiku atît de bun?
Mulțumesc, și mie îmi place cum a ieșit; bostan a fost kigo de toamnă la ediția respectivă.
Este vorba despre timp și de meditațiile asupra trecerii lui. De felul meu am o aversiune față de: ceasuri, ore, minute și tot felul de supercalculări ale rotației Pământului în jurul Soarelui.
Prefer (atât cât pot) să trăiesc timpul ca pe ceva organic, ceva care nu se măsoară ci își face simțită prezența prin succesiunea dintre zile și nopți, apusuri și răsărituri, Luni pline și Căi Lactee, odihnă și oboseală, culcatul găinilor și cântatul cocoșului ...
Consider că am ajuns să ne raportăm la timp într-un mod rigid, forțând viață în felul asta să devină o consecință tristă a ceea ce numim civilizație și progres.
Ne raportăm la viață și la moarte în cifre: a trăit doar 39 de ani, "ce tânăr era, cât ar mai fi putut să scrie ...", a trăit 91 de ani, "era și timpul ...", fără să ne gândim dacă omul respectiv a fost fericit sau trist, ce a lăsat bun în urma sa ... Am ajuns sa cuantificăm până și bucuriile intime în minute, de parcă viață ar fi o cursă continuă în care trebuie să atingem indicatori de performanță, iar cel mai trist este că asta începe să fie măsura bucuriei omului sau reperele unei vieți reușite în ochii lumii.

Fără să ne dăm seamă am devenit niște mutanți, niște ceasuri "elvețiene" ambulante care nu mai sunt compatibile cu ceasul biologic, cu Dumnezeu și cu lumina soarelui; supraviețuim în orașe "care nu dorm niciodată" și ne bucură asta de parcă viață omului ar fi un meci de fotbal cu două reprize care ni se cuvin, plus prelungiri.

6. Ce valoare au pentru tine premiile obținute atât în țară, cât și în străinătate?
Premiile sunt motive de bucurie și în egală măsură încurajări.
Ce este frumos la concursurile de haiku e lipsa unor interese majore care să distorsioneze calitatea jurizării (cel puțin așa sper) cât despre kukai-uri, unde fiecare dintre participanți votează anonim lucrările din concurs fără să le cunoască autorul, satisfacția pe care mi-o produc aprecierile este direct proporțională cu calitatea poemelor celorlalți.

7. Ce înseamnă pentru tine participarea la concursurile de haiku de pe RO KU?
Așa cum am spus și mai sus, este o școală de neînlocuit; unul dintre reperele mele principale în ce privește scrierea de haiku în limba română.

8. Ce rol joacă în ceea ce scrii viaţa ta personală şi activitatea profesională? Te ajută sau te încurcă?
Lucrez la KeysFin, o companie care se ocupă cu furnizarea de informatii de afaceri și analiză financiară, realități care nu prea au legătură cu poezia, însă îmi e greu să spun că "mă încurcă", aș spune că mai degrabă se creează o polarizare necesară între muncă și timpul liber sau "timpii morți" de peste zi.
Ca să mă fac mai bine înțeles, pot spune că (spre surprinderea mea) au existat vacanțe, concedii ... în care nu am reușit să scriu nici măcar un haiku (deși am încercat) și momente de respiro foarte creative (haiku-ul cu bostanul menționat mai sus a fost scris într-un troleibuz, în drum spre muncă).
Sigur, aici intervine și statutul de burlac pe care îl am – ce va urma … Dumnezeu cu mila.

9. Poți numi trei poeme haiku de-ale autorilor români sau străini care îți plac în mod deosebit și pe care ai fi vrut să le scrii tu însuți?
Mereu întâlnesc astfel de haiku-uri, fie la colegii din Romanian Kukai, fie pe facebook sau la concursuri, fie descoperind și redescoperind maeștri japonezi. Iată două dintre ele:
 
sunset kiss –
our faces turning
slowly orange

autor: Kevin Bailey

Sfârşit de vară –
de pe vâslă se scurge
încet lumina

autor: Eduard Ţară

În primul rând însă, seculara broască a lui Basho; un reper foarte puternic și o cheie importantă în înțelegerea poemelor haiku.

10. Ai publicat vreo carte de haiku? Ai vreun proiect în acest sens?
Singurele locuri în care am publicat până acum, în afară de haiku-urile care apar în urma concursurilor, sunt: un blog personal (abandonat în prezent - <<Vârful Săgeții>> , pe wordpress - mărturia începuturilor mele de autor, mai mult o joacă și micropoeme cu titlu decât haiku-uri in cunoștință de cauză) în care scriam împreună cu poeta Miruna Dima până să devin activ în RO KU și să încep să particip la concursuri, plus unele grupuri de pe facebook (aș remarca aici grupul îngrijit de Daniela Zglibutiu, unde îmi face plăcere să scriu din când în când datorită atmosferei relaxate și a statutului de atelier pe care îl are – <<Haiku de azi și de ieri - atelier>>).

În ce privește tiparul, da, am un proiect, este vorba despre o poveste trăită prin intermediul tristihurilor: "haiku, senryu, haiga și alte micropoeme" (acesta va fi și subtitlul prudent al volumului - ca să nu mă spulbere spiritul critic al haijinilor încă de la debut).

Poemele sunt scrise, ce mă mai ține în loc sunt desenele pentru care nu reușesc încă să îmi găsesc liniștea necesară. Sper că va ieși la lumina în 2015. 


Niciun comentariu: